Ce poate fi mai frumos ca un inceput… sa te arunci cu capul inainte in necunoscut? Poate ca… “necunoscut”… e totusi un termen nepotrivit pentru ca intr-un fel sau altul intotdeauna stim, macar in subconstient, ce ne asteapta…oriunde am merge…orice am face…oricat de necunoscuta pare situatia, macar ca am vazut undeva ce urmeaza sa facem, si oricat de surprinzatoare ar fi reactia, “necunoscut” este un termen relativ. Si nu ma refer la informatie, ci la trairi, sentimente, iar astea cred ca par necunoscute doar pentru ca nu pot fi controlate…iti dicteaza ce esti, te definesc. Poate ca fiecare reactionam diferit intr-o aceeasi situatie datorita educatiei, cu toate acestea cand vine vorba de sentimente ele sunt definite de acealeasi cuvinte mereu…frica, iubirea, ura, dezgustul, dispretul, adoratia… chiar si nebunia in unele cazuri, privita ca sentiment… toate acestea ne pot defini. Umanitatea din fiecare ne face sa ne identificam de cele mai multe ori cu ceea ce este in fata noastra, indiferent daca acel ceva pare necunoscut. Sa fie asta motivul pentru care atunci cand cunosti pe cineva sa ti se para necunoscut iar scurt timp dupa aceea sa ai senzatia: “parca te cunosc de mult timp”? Sau poate punctele comune ale educatiei aproprie doua persoane, uneori pentru mai mult timp decat se asteptau initial, apoi, urmand tiparele logice ale oricarei relatii, aceste doua persoane se educa una pe cealalta pentru a putea convietui, ca sa-si poata spune: “te iubesc”.
Cat de greu e sa spui te iubesc atunci cand o simti cu adevarat…si asta pentru ca ai vazut cum se face, ai vazut unde poate duce, si, fie teama de respingere, fie teama de acea minciuna “si eu”, fie teama ca acel “si eu” ar putea fi adevarat, te arunca intr-un “necunoscut” deosebit, acela al intimitatii progresive; daca ajungi sa spui acel te iubesc, “necunoscutul” poate fi o anume descoperire, despre cel sau cea pe care il/o iubesti, care iti poate fura totul lasandu-te cu golul si pustietatea unei despartiri; daca ajungi sa spui acel te iubesc “necunoscutul” poate fi posesivitatea agresiva sau pasiva a celuilalt si modul cum vei reactiona la ea, ducand inevitabil la o extrema pe care nu esti sigur ca vrei s-o atingi, aceea de a te lasa imovabil in sufletul cuiva, de a nu putea cunoaste din nou singuratatea, de care uneori ai nevoie, pentru ca cineva este pentru totdeauna in sufletul tau, si atunci parca teama de a il/o pierde creste exponential cu lumea noua in care te afunzi; daca ajungi sa spui acel te iubesc … esti condamnat/a sa traiesti. Dar asta nu e o tragedie, asa-i? Oamenii sunt asa cum ii stim si sansa ca acest personaj, de-a dreptul fictiv, sa apara, este din pacate mica. Adevarul este insa si el relativ, asa ca, la fel ca tot ce ne inconjoara, acest personaj, “acel te iubesc”, este efemer. Dar atat cat tine, indiferent care ar fi motivele disparitiei sale, nu poate spune nimeni ca nu e cel mai frumos act din piesa de teatru numita “Viata”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu