Imagini in mintea lui

Un telefon suna ciudat de partea cealalta a zidului. Camera de hotel e goala, dar primitoare cu lumini calde din toate partile si culori deschise si vii la draperii si asternuturi. Nu se aude nici un sunet, in afara de acel telefon la care nu pare sa raspunda nimeni. Oglinda de deasupra noptierei, mare si cu decoratii stupide pe margini, reflecta farurile orasului inca in cautarea linistii. Ferestrele sunt acoperite, dar din cand in cand lumini de toate felurile strabat perdele si lumineaza camera si mai mult. In baie robinetul stricat elibereaza cate o picatura „chinezeasca”, parca anuntand o furtuna care intarzie sa apara. Pe pat e un tip. Ciudat, cu parul ciufulit, fata brazdata de dezamgire, sta cu ochii inchisi. Este imbracat de parca ar vrea sa iasa, si totusi sta pe pat deasupra asternuturilor, incaltat, nu face nici o miscare. Incearca sa simta ceva in jurul lui, dar nu poate. In mintea lui, camera se micsoreaza si se indreapta rapid catre centrul creierului sau si se micsoreaza pana se prabuseste exploziv, apoi trece la alt gand, si gandurile se deruleaza rapid si trec pe langa el, iar el le priveste de parca n-ar fi ale lui si se uita la ele ca niste imagini pe un ecran al monitorului. Incepe sa simta pulsul cum creste, ca un fel de palpitatie a simturilor, si tot creste pana incepe sa doara, si imaginile din capul lui se deruleaza din ce in ce mai repede si-si da seama ca imaginile sunt tocmai pozele lui, pozele care le-a salvat saptamana trecuta pe un disc, si pulsul ii creste mai mult cand isi da seama ca sunt ca o succesiune de evenimente din viata lui si incepe sa-i fie frica de parca ar fi ultima pe care o va vedea vreodata. Se intreaba panicat daca asta ii este moartea, daca totul se va sfarsi in acea camera de hotel, apoi isi aduce aminte de camera si obiectele din jurul lui, ca o ultima incercare de a se agata de realitatea inconjuratoare. Pusese prosopul cam stramb dupa ce facuse dus, si uitase sa scoata laptopul din priza. Atat putea sa-si aminteasca. Pentru nu stiu ce motiv ochii pareau sa nu-l asculte, refuzau sa se deschida. Pe noptiera din colt, lasase o foaie. Nu putea sa-si aduca aminte ce a scris pe ea. Gandurile s-au oprit in momentul in care camera si obiectele ei au incercat sa-l aduca la viata, dar foaia si refuzul ochilor de a se deschide au adus succesiunea lor rapida din nou, ca si cand au fost puse pe pauza. Apoi s-au oprit brusc. O pagina de internet explorer a ramas blocata. Era pagina ultimei cautari. Erau niste pastile pentru somn. Avea insomnii de cand se stia si se pare ca acele pastile urmau sa-l ajute. Insomniile lui n-aveau legatura cu vreo boala si nici macar nu erau ca de obicei insotite de migrene. Erau pur si simplu o alta incapacitate, cea de a dormi. Ochii inca nu se deschideau, dar privirea din minte se indrepta brusc catre noptiera. Deasupra foii de acolo...erau pastilele. Sa fi adormit? D-aia se simtea asa? Dar somnul trebuia sa fie odihnitor si se simtea de parca in noaptea aia alergase distanta de la maratonul local. Capacul cutiei era langa cutie. Si paharul de apa n-avea pic de apa. Poate a luat prea multe. Panica il cuprinse brusc si incerca sa faca o miscare dar aceasta incercare nu facu decat sa readuca imaginile care acum se derulau prea repede si nu putea sa distinga nimic...creierul nu-l asculta si nu mai trimitea mesaje catre corp, ci doar catre minte. Mai repede insemna sa se deruleze imaginile mai repede. Ii e frica, dar nu stie de ce. Poate ca ii e frica sa nu se termine imaginile. Si daca se termina imaginile, ce urmeaza? Linistea aparu brusc dupa intrebarea asta, de parca auzul i s-a deschis si nici telefonul de alaturi nu se aude, dar nici zgomotul de afara. Poate e fereastra inchisa. Da. Sigur e inchisa. Nu poate fi nimic bun la linistea asta. Daca incearca sa se miste ar putea reveni imaginile. Si nu sunt asa multe. Pe obraz simti ceva. Era umed. Sa fie tavanul care picura? Dar nu e la ultimul etaj. Sunt lacrimi. Dar de ce sa fi plans? Doar e barbat si toata viata a tinut piept la orice cu capul sus si fara a arata vreo slabiciune de felul asta. Ce cliseu idiot...si parca ceva incearca sa-i spuna ca de data asta e diferit totul...ca acum, desi nu se intampla nimic, lacrimile erau justificate. Din dragoste nu puteau fi, fusese singur de prea mult timp. Nu murise nimeni recent. Noptiera din colt reveni printre imagini. Dar acum parca incerca sa priveasca foaia sa vada ce-a scris. Incepea ciudat. Scria „ Sa nu plangeti ca voi fi cu voi mereu”. Dar el nu credea in fantome sau viata de dupa, dar stia ca cei care contau pentru el cred in asa ceva si incercase sa nu-i supere prea mult, desi si ei stiau ca el nu crede, inca un motiv ca ei sa aprecieze foaia de pe noptiera. Lacrimile devin justificabile, e clar ca luase prea multe pastile si cand a cascat miscarea fetei a provocat lacrimarea, si era obosit pentru ca a scris prea mult. Dar era o singura foaie, de sa fi obosit? Panica il cuprinde din nou si imaginile revin inevitabil si el incearca sa le opreasca spunandu-si ca nu vrea sa le vada. Dar imaginile nu pot fi oprite. In toata agitatia asta a uitat de ce venise la hotel. Totul se scufunda in liniste.

Lumini albaste si rosii strabat succesiv perdeau camerei de hotel. Oameni in halate verifica aprente. O targa a unei salvari intra in camera, se opreste incarca un corp, apoi se indreapta inapoi catre salvare. Nici o masca de oxigen, nici un defibrilator. Un politist noteaza detaliile. Camera se inchide cu cartela, si nimeni n-ar fi putut intra. Toata lumea pleaca. Geamurile sunt deschise. Lumina se stinge.